Atribuții și responsabilități:
- orchestrează o lucrare muzicală, ceea ce presupune distribuirea textului muzical pre-existent mai multor instrumente;
- analizează în detaliu textul muzical original în scopul identificării și punerii în valoare a ideilor muzicale prezente;
- identifică potențialitățile timbrale (coloristice) ale textului muzical;
- ține cont de specificul tehnic și expresiv al diverselor instrumente, în conformitate cu ideile artistice ale compozitorului;
- notează partitura orchestrată;
- colaborează cu compozitorul, în anumite cazuri (mai ales dacă operațiunea de orchestrare se realizează de către specialist înainte de prima audiție a lucrării);
- adaptează lucrarea muzicală la un ansamblu muzical cu componență diferită față de cel specificat în lucrarea originală, în cazul în care orchestrarea unei lucrări se realizează ca o versiune alternativă la lucrarea originală.
Cerințe pentru exercitarea ocupației:
- auz muzical antrenat;
- cunoștințe temeinice de notație muzicală și (opțional) operarea cu programe computerizate de notație muzicală;
- stăpânirea la un înalt nivel a posibilităților tehnice și expresive ale tuturor instrumentelor muzicale (instrumentația);
- stăpânirea la un înalt nivel a posibilităților de combinare a diverselor instrumente muzicale (orchestrația);
- cunoștințe avansate de armonie tonală și modală, contrapunct, forme muzicale, teoria muzicii, istoria muzicii, stilistică muzicală.
Cum mă pot pregăti pentru a practica această ocupație?
În cadrul Universității Naționale de Muzică din București, cunoștințele și abilitățile necesare practicării acestei ocupații pot fi dobândite în cadrul mai multor specializări de nivel licență/master (Compoziție clasică, Compoziție jazz, Compoziție muzică ușoară, Stil și limbaj compozițional, Jazz și culturi muzicale pop etc.), prin discipline precum: Teoria instrumentelor și orchestrație, Tehnici extinse de instrumentație, Compoziție (clasică/jazz/muzică ușoară), Armonie, Polifonie, Arta construcției melodice, Teorie-solfegiu-dictat, Educarea auzului muzical, Istoria muzicii, Estetică muzicală, Stilistică muzicală, Citire de partituri, Forme și analize muzicale, Strategii componistice în muzica modernă etc.
Detalii suplimentare:
Definită ca „Arta de a orchestra” (DEX, 2009), orchestrația este studiul și practica scrierii/transcrierii muzicii pentru ansambluri orchestrale (și, prin extensie, pentru ansambluri cu diferite alte componențe). Aceasta se realizează prin distribuirea discursului muzical diferitelor instrumente componente ale ansamblului, în funcție de posibilitățile lor tehnice și expresive și de intenția artistică a compozitorului.
Deși în muzica clasică, în general, lucrările sunt orchestrate de compozitorii lor, lucru valabil de-a lungul istoriei acesteia, cu timpul orchestrația a ajuns să fie privită ca un meșteșug de sine stătător. Astfel, pot fi identificate numeroase cazuri în care, din diferite motive, autorii lucrărilor muzicale nu au realizat orchestrația lucrării proprii, fie gândind-o inițial pentru un anumit instrument, fie nespecificând componența exactă a ansamblului instrumental necesar. Sarcina orchestrării respectivelor piese a fost preluată de alți compozitori, fie colegi, fie prieteni sau studenți, din proprie inițiativă sau drept comandă a diferitelor edituri sau chiar a autorilor înșiși. Exemple celebre sunt Arta fugii de Johann Sebastian Bach, care a fost compusă fără a specifica instrumentele, și care a cunoscut numeroase variante de orchestrație ulterioare; Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski, suită compusă inițial pentru pian și orchestrată ulterior de Maurice Ravel, dar și de Vladimir Ashkenazy; Gimnopedii de Erik Satie, orchestrate de Claude Debussy, Carnavalul op.9 de Schumann (conceput pentru pian), orchestrat de Ravel etc. O altă categorie o constituie lucrările la care compozitorul și orchestratorul colaborează înainte de prezentarea acestora în primă audiție. Un exemplu de acest tip este celebra Rhapsody in Blue de George Gershwin, care a fost orchestrată de Ferde Grofé; în acest caz, cei doi muzicieni, compozitorul și orchestratorul, au colaborat înainte de finalizarea lucrării.
Orchestratorul este, prin urmare, acel profesionist în domeniul muzicii „care orchestrează bucăți muzicale” (DEX, 2009). Acesta poate lucra pentru edituri, teatre muzicale, companii de producție cinematografică sau studiouri de înregistrare. Disciplinele care contribuie în cea mai mare măsură la formarea competențelor orchestratorului sunt Teoria instrumentelor (particularitățile de construcție, tehnice și expresive ale diferitelor instrumente muzicale) și Orchestrația (strategiile de gestionare și combinare a acestor instrumente conform necesităților artistice ale discursului muzical). Autorul orchestrației este întotdeauna specificat, alături de cel al compozitorului, recunoscându-se astfel contribuția sa creatoare.
În istoria muzicii universale există numeroase exemple de compozitori care au adus inovații în știința orchestrației, unii dintre ei scriind chiar lucrări/tratate pe această temă: Hector Berlioz – Tratat de instrumentație și orchestrație modernă (1844, text comentat și îmbogățit ulterior de Richard Strauss, 1905), Nikolai Rimski-Korsakov – Principii de orchestrație (1913), Alfredo Casella și Virgilio Mortari – Tehnica orchestrației contemporane (1948, ulterior revizuită și adăugită), Walter Piston – Orchestrație (1955) etc.
În spațiul românesc, primele manifestări de profesionalism în arta orchestrației apar în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, odată cu deschiderea din ce în ce mai puternică spre muzica cultă de tip occidental, care a pătruns în spațiul românesc în mare parte prin intermediul unor generații de tineri școliți în marile centre de învățământ ale vestului Europei (Viena, Paris etc). Cel ce poate fi considerat drept „piatră de hotar” în ceea ce privește stabilirea unei identități proprii din punctul de vedere al școlii de compoziție românești a fost George Enescu (1881 – 1955), format atât la Viena, cât și la Paris. Lui i se alătură numeroși compozitori care s-au remarcat inclusiv în știința orchestrației, precum Marțian Negrea, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Sigismund Toduță, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Doina Rotaru, Adrian Iorgulescu, Dan Dediu etc.Unii dintre compozitorii români s-au afirmat și în calitate de orchestratori ai lucrărilor altor compozitori. De pildă, câteva lucrări importante ale lui George Enescu au fost redate publicului prin eforturile lui Pascal Bentoiu, care a realizat integral orchestrația poemului Isis și, de asemenea, a completat orchestrația pentru Simfonia a IV-a, respectiv pentru Simfonia a V-a (împreună cu Cornel Țăranu).
