Atribuții și responsabilități:
- scrie texte științifice (cărți, articole etc.) despre variate muzici (în special muzici tradiționale, dar nu numai), destinate specialiștilor sau publicului larg;
- discută despre muzică în context social și cultural, despre uzul, funcțiile și înțelesurile ei, concepțiile despre muzică și miturile asociate, felul în care este predată și învățată, rolul social al muzicienilor etc.;
- colectează de pe teren date muzicale scrise, audio și video;
- selectează, sistematizează, arhivează și/sau publică – în format tipărit (cărți, transcrieri pe portativ, broșuri ce însoțesc CD-uri ș.a.) sau electronic (CD-uri, fișiere online etc.) – datele muzicale colectate pe teren ori le include în expoziții;
- poate organiza concerte cu formații de muzici tradiționale;
- poate susține ateliere de muzică tradițională pentru publicul muzeelor sau pentru elevi;
- poate oferi consultanță producătorilor de film și teatru în domeniul etnomuzicologiei;
- poate utiliza muzica pentru a contribui la aplanarea conflictelor între comunități sau la conștientizarea unor probleme medicale.
Cerințe pentru exercitarea ocupației:
- auz muzical antrenat și memorie muzicală;
- familiarizare cu sisteme sonore și ritmice diferite de cele ale muzicii savante vest-europene;
- capacitate de a realiza analize muzicale mentale (fără ajutorul notației scrise);
- cunoștințe temeinice de teoria muzicii (inclusiv dicteu);
- o bună capacitate de comunicare și adaptare la mediul social;
- gândire critică, simț de observație, empatie, curiozitate;
- o foarte bună stăpânire a limbii române (sau a unei alte limbi, după caz), pentru a putea realiza lucrări scrise de dimensiuni variate și cu grade diferite de accesibilitate (pentru publicul larg, muzicieni, etnomuzicologi).
Cum mă pot pregăti pentru a practica această ocupație?
În cadrul Universității Naționale de Muzică din București, abilitățile și cunoștințele necesare practicării acestei ocupații pot fi dobândite, în cadrul specializărilor de nivel licență și master, în primul rând prin disciplinele Etnomuzicologie, Sinteză etnomuzicologică, Antropologia muzicii și Folclor – muzici tradiționale. Alte discipline deosebit de utile sunt Teorie – solfegiu – dictat, Forme și analize muzicale, Semiotică, Istoria culturii muzicale pop, Istoria muzicii și Culturi muzicale extra-europene și influența lor asupra muzicii contemporane.
În fiecare an, în cadrul UNMB, o parte dintre lucrările de licență sunt dedicate muzicii rurale din România și au la bază o mică cercetare de teren realizată de absolvent. Studenții sunt încurajați să investigheze, în lucrările de licență, și alte subiecte decât monografiile muzicale ale unor sate românești; astfel, în ultimii ani, studenții și-au îndreptat atenția, între altele, asupra muzicii japoneze gagaku, au cercetat ce înseamnă a fi lăutar în opinia fanfaragiilor din Vaslui sau au studiat muzica de sărbătoare a kurzilor din România.
Detalii suplimentare:
Etnomuzicologia a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu creșterea interesului pentru muzica celuilalt – fie acesta „primitiv” din colonii, țăran din Europa de Est ori membru de vază al societății dintr-o țară din Extremul Orient. La acea vreme, disciplina era cunoscută sub numele de muzicologie comparată și era preocupată să inventarieze și să compare caracteristicile diverselor muzici de pe glob (scări muzicale, instrumente etc.), pentru a înțelege care sunt originile muzicii și a-i trasa evoluția de-a lungul istoriei și pe întreg Pământul.
În a doua jumătate a secolului XX, disciplina s-a schimbat în mod fundamental. Interesul cercetătorilor s-a deplasat către locul pe care muzica îl ocupă în cultura unei comunități și modul în care exprimă relațiile sociale, iar abordarea generală și metodele au fost puternic influențate de antropologia culturală. Astăzi, etnomuzicologia – numele pe care disciplina îl poartă de 70 de ani – se bazează pe studiul muzicii pe viu, acolo unde este cântată („pe teren”); caută să afle care sunt concepțiile și opiniile celor care fac și care ascultă muzica în chestiune; se interesează de orice tip de muzică, inclusiv cele urbane, de fuziune sau ale imigranților; studiază toate manifestările muzicale ale unei societăți și nu își propune să ierarhizeze muzicile diverse. Între etnomuzicologii importanți de după Al Doilea Război Mondial se numără: Alan Merriam, John Blacking, Bruno Nettl, Steven Feld, Anthony Seeger, Bernard Lortat-Jacob, Philip V. Bohlman.
În România – ca și în alte țări din Europa Răsăriteană – etnomuzicologia își are rădăcinile în folcloristică, în particular în școala fondată la București de către Constantin Brăiloiu. Acesta a înființat, în 1928, arhiva de folclor a Societății Compozitorilor, care avea să devină cea mai importantă colecție de înregistrări cu muzică țărănească românească din perioada interbelică. Tot Brăiloiu a fost cel care, câțiva ani mai târziu, a susținut la conservatorul bucureștean primul curs universitar de folclor din România. După război, Constantin Brăiloiu s-a stabilit la Paris, unde și-a clădit o strălucită carieră etnomuzicologică. În România comunistă, elevii săi – Tiberiu Alexandru, Paula Carp, Gheorghe Ciobanu, Emilia Comișel – au continuat cercetările de folclor, iar generația următoare – Mariana Kahane, Anca Giurchescu, Iosif Herțea, Corneliu Dan Georgescu și Speranța Rădulescu – a făcut trecerea către etnomuzicologie. Totuși, și în anii comunismului, și după Revoluție, etnomuzicologia românească s-a ocupat aproape exclusiv de muzica țărănească, neglijând alte tipuri de muzici.
Astăzi, etnomuzicologii lucrează în institutele de specialitate ale Academiei Române (Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca), universități de muzică, muzee (dintre care notabil este Muzeul Național al Țăranului Român din București) sau centre județene pentru cultura tradițională. Activitatea lor presupune două etape, „de teren” și „de birou”. Pe teren, etnomuzicologul observă și participă la viața comunității, în particular evenimentele care implică muzică; realizează înregistrări audio și video; poartă conversații cu muzicienii și beneficiarii muzicii; învață să cânte și să danseze, pentru a înțelege mai bine muzica și ancorarea sa socială. În etapa de birou, etnomuzicologul redactează fișe de informații și selectează materialul muzical înregistrat în vederea arhivării sau publicării online ori pe CD; transcrie pe portativ și analizează parte din piesele înregistrate; scrie studii științifice pentru specialiști sau pentru publicul larg (broșuri de CD-uri, prezentări de concerte ș.a.), în care pune muzica în conexiune cu structurile sociale și cultura comunității studiate.
